Shalom, Israel! Partea 2. Încă un pic de Ierusalim sau de-acolo, de sus, toate se vad mai clar.

img_5552Postarea dată ar fi trebuit să fie despre Betleem, însă nu a fost să fie şi în final am petrecut încă o zi în Ierusalim. Mi-aş fi tare dorit să merg să văd locul de naştere a lui Iisus şi totodată să văd cum trăiesc cei din Palestina. Din 1996, orașul se află sub administrarea Autorității Palestiniene, la graniţa cu Ierusalimul, doar că cei din Israel nu au voie să meargă în Betleem dacă nu au un acord special pentru asta.

În 2004, Betleemul a fost izolat printr-un zid cu sîrmă ghimpată, a fost instalat un punct de control ca la vamă, şi cei de acolo trăiesc ca în rezervaţie. Palestinienii la rîndul lor, nu pot păși pe teritoriul israelian decît dacă obțin permis special să facă acest lucru. Permisurile sunt eliberate doar celor care în viziunea autorităţilor israeliene, au ce pierde, adică celor ce au familie şi deţin un loc de muncă în Israel. Cei din Israel explică măsurile de precauţie ca ceva absolut necesar pentru a preveni militanţii islamişti să comită atentate sinucigaşe.

Din partea Israelului nu circulă autobuze regulate sau trenuri în teritoriile controlate de palestinieni. Am citit despre asta pe diferite formuri, înainte de a pleca. Pentru a ajunge în Betleem, există opţiunea de a merge cu excursia sau de a lua autobuze operate de cei din Palestina. A doua variantă e cu mult mai ieftină, aşa şi am hotărît să facem.

Pe la orele 11 dimineaţa, am ajuns la staţia centrală de autobuze din Ierusalim, ne apropiem de ghişeu să cumpărăm bilete spre Betleem, la care operatorul ne spune că de aici nu merg autobuze, şi că trebuie să le luăm de la poarta Damasc din oraşul vechi. Oh God, eu citisem despre asta, dar am scăpat ceva cînd îmi făceam notiţe. Îi spun lui Dima, că ar trebui să ne grăbim dacă vrem să reuşim şi să nu ne prindă întunericul. Cînd colo, se apropie un domn de noi. Începe a ne vorbi frumos, şi ne spune că ne poate duce cu maşină în Betleem.

– OK, zic eu, şi cît costă toată treaba asta? la care el insistă să mergem cu el şi acolo ne va arăta preţurile.
– Come with me my friend. Aşa cu un accent, de parcă ar fi comerciant de pe litoralul turcesc cu inteţia de a te invita în bojdeuca sa pentru aţi demonstra tot rahatul chinezesc.
– Hai spune acum, că dacă îi prea scump, apoi nu mă interesează. Insist eu.
– 70.
– Hmmmm. Cam scumpuşor, mă gîndesc, cu autobuzul ar fi maxim 15 shekel, nui aşa departe, sunt 10 km pînă în Betleem.
– Bine. Îi răspund şi mergem împreună. Pe drum spre maşină, se opreşte şi dă mîna cu toţi soldaţii, cu şoferul de autobuz, încă cu unul care învîrteşte o şaorma şi cu toţi pe care îi întîlneşte. Eu înţeleg că el vrea să ne demonstreze că pe dînsul îl cunosc toţi şi că nu avem de ce să ne facem griji.

Ajungem pe loc. What!?!? Taxi!? Şi mi-o spus mama să nu mă leg cu taxiştii. Bine, urc în maşină, el îmi întinde pliantul. What!?!? 70 USD!? per persoana!? Ca să îţelegeţi cît e asta, 1 USD = 3.8 NIS. Paşol ty naher! îl trimit eu în gînd şi eşim din taxi.

El inervat începe a ne explica că dacă mergem singurei, apoi o să trebuiască să trecem punctul de control, şi că la intoarcere o să avem probleme cu partea israieleană, şi că nui deloc sigur să mergi cu autobuz arab. Mă uit la Dima, el un pic nedumerit, îmi spune că mai bine să nu mergem.

Dezămăgit că am pierdut numai timp, mergem în partea veche a oraşului. Continuă lectura

Anunțuri

Shalom, Israel! Partea 1. Ierusalim şi cum am fost interogat de către un Imigration Control Officer.

Jerusalem.jpgSăptămîna trecută m-am întors din Israel, unde am fost pentru cîteva zile de vacanţă. Ceea ce urmează, nu pretinde a fi o carte de istorie, un ghid turistic sau o încercare de a vă arată cum stau lucrurile aici. Sunt nişte notiţe, din prisma impresiilor făcute la acel moment.

După cîteva ore petrecute în aeroportul din Iaşi, unde am urmărit discuţia a doi „experţi” despre Cuba, Fidel Castro şi alte teorii conspirative, la final, am aterizat în aeroportul din Tel-Aviv.  În 1973 el a fost redenumit în cinstea lui David Ben Gurion, primul prim ministru din Israel, şi unul dintre părinţii fondatori ai statului evreu. Acesta este cel mai sigur aeroport din lume, fostul şef de securitate a comunicat într-un interview că europenii sunt în urmă cu 40 de ani în materie de securitate. Şi asta am simţit-o pe propria mea piele.

Am ajuns primul la cabina unde se face controlul paşapoartelor, îl întind şi sunt întrebat dacă am mai fost în Israel. Nu am fost, dar am mai vrut, mă gîndesc eu şi zîmbind  pe sub musteţe, răspund nu. La care doamna îmi spune să merg spre alt birou, îmi arată direcţia şi zice că paşaportul îl va trimite singură.

Citesc pe uşă ceva de genul immigration control desk. Nu e deloc de bine. Aşteptăm, eu, Dima şi încă vreo 15 tradiţionalişti cu paşapoarte moldoveneşti şi mari amatori de vin roşu turnat în sticle Gura Căinarului, care zburau cu noi în acelaşi avion, Iaşi – Tel Aviv. Toţi am fost întorşi de la controlul de paşapoarte şi direcţionaţi aici.

Unul cîte unul, cu interval de juma de oră intrăm pe rînd, au trecut 4 şi la toţi li s-a refuzat intrarea. Am ceva emoţii, trec eu. În faţa mea stătea un domn, care deodată începe să vorbească în rusă fără careva accent, cel mai probabil că este un descendent evreu din Uniunea Sovetică care a emigrat în Israel la începutul anilor ’90 cînd s-a prăbuşit sistemul.

Sunt întrebat de unde vin, cu ce scop, dacă am bani la mine, deţin sau nu locuinţă, unde lucrez şi dacă am neamuri în Israel. După care îmi cere să îi răspund cinstit la întrebări, nu aşa cum au făcut-o cei de dinaintea mea. Îmi cere telefonul şi începe să răsfoiască timeline-ul meu de pe Facebook, citeşte comentariu dupa cometariu, şi aşa la fiecare postare de a mea. Se uită lung, parcă o terminat. Deschide Viberul şi deodată mă întreabă.

– Folosiţi Viber?
– Da. Răspund eu fără a mă gîndi.
– De ce nu văd nici un mesaj? Unde este istoricul? Întreabă el. Şi eu îmi dau seama că nu utilizez viberul şi că l-am pus doar ca să trimit cuiva cîndva nişte fotografii, după care am şters mesajele. Şi ma gîndesc, că dacă îi spun ca eu nul folosesc, apoi, o să apară şi alte întrebări. Şi deodată îmi vine o ideie jenială în cap, şi-i zic.
– Sunt căsătorit… El se uită la mine cu o privire de asta care spune că răspunsu ia venit pe plac, şi zice.
– Înţeleg.

Peste 10 minute eu cu viza în mînă stau şi aştept să se pornească autobuzul spre Ierusalim. Timp de o ora cît aşteptam, nu am văzut pe nimeni din cei care au intrat după mine să fi ieşit din aeroport. Apropo, cei cu paşapoarte româneşti au trecut cu brio, şi cum mi-a explicat domnul cela, sunt foarte mulţi cetăţeni din Moldova, Ucraina şi Georgia care vin în Israel şi nu se mai întorc înapoi. De accea e nevoit să facă ceea ce face.

Cît timp aşteptam să se umple autobuzul, aşa lucrează ele aici, se pornesc atunci cînd toate locurile sunt ocupate. Doi tipi s-au apropiat de noi şi ne întrebă în limba rusă, dacă suntem din Chişinău. Am schimbat cîteva vorbe, au povestit că lucrează aici, şi dacă căutăm de lucru să le notez numărul de telefon. Am spus, nu, mulţumesc, suntem în vacanţă.

Mi-am dat seama abia după cîteva zile, cînd scriam textul, că tipii ar fi nişte agenţi îmbrăcaţi în civil. Suntem în Israel şi asta e ceva absolut normal aici.

Ne-am pornit, în mai puţin de o oră ajungem în Ierusalim. Continuă lectura