Shalom, Israel! Partea 1. Ierusalim şi cum am fost interogat de către un Imigration Control Officer.

Săptămîna trecută m-am întors din Israel, unde am fost pentru cîteva zile de vacanţă. Ceea ce urmează, nu pretinde a fi o carte de istorie, un ghid turistic sau o încercare de a vă arată cum stau lucrurile aici. Sunt nişte notiţe, din prisma impresiilor făcute la acel moment.

După cîteva ore petrecute în aeroportul din Iaşi, unde am urmărit discuţia a doi „experţi” despre Cuba, Fidel Castro şi alte teorii conspirative, la final, am aterizat în aeroportul din Tel-Aviv.  În 1973 el a fost redenumit în cinstea lui David Ben Gurion, primul prim ministru din Israel, şi unul dintre părinţii fondatori ai statului evreu. Acesta este cel mai sigur aeroport din lume, fostul şef de securitate a comunicat într-un interview că europenii sunt în urmă cu 40 de ani în materie de securitate. Şi asta am simţit-o pe propria mea piele.

Am ajuns primul la cabina unde se face controlul paşapoartelor, îl întind şi sunt întrebat dacă am mai fost în Israel. Nu am fost, dar am mai vrut, mă gîndesc eu şi zîmbind  pe sub musteţe, răspund nu. La care doamna îmi spune să merg spre alt birou, îmi arată direcţia şi zice că paşaportul îl va trimite singură.

Citesc pe uşă ceva de genul immigration control desk. Nu e deloc de bine. Aşteptăm, eu, Dima şi încă vreo 15 tradiţionalişti cu paşapoarte moldoveneşti şi mari amatori de vin roşu turnat în sticle Gura Căinarului, care zburau cu noi în acelaşi avion, Iaşi – Tel Aviv. Toţi am fost întorşi de la controlul de paşapoarte şi direcţionaţi aici.

Unul cîte unul, cu interval de juma de oră intrăm pe rînd, au trecut 4 şi la toţi li s-a refuzat intrarea. Am ceva emoţii, trec eu. În faţa mea stătea un domn, care deodată începe să vorbească în rusă fără careva accent, cel mai probabil că este un descendent evreu din Uniunea Sovetică care a emigrat în Israel la începutul anilor ’90 cînd s-a prăbuşit sistemul.

Sunt întrebat de unde vin, cu ce scop, dacă am bani la mine, deţin sau nu locuinţă, unde lucrez şi dacă am neamuri în Israel. După care îmi cere să îi răspund cinstit la întrebări, nu aşa cum au făcut-o cei de dinaintea mea. Îmi cere telefonul şi începe să răsfoiască timeline-ul meu de pe Facebook, citeşte comentariu dupa cometariu, şi aşa la fiecare postare de a mea. Se uită lung, parcă o terminat. Deschide Viberul şi deodată mă întreabă.

– Folosiţi Viber?
– Da. Răspund eu fără a mă gîndi.
– De ce nu văd nici un mesaj? Unde este istoricul? Întreabă el. Şi eu îmi dau seama că nu utilizez viberul şi că l-am pus doar ca să trimit cuiva cîndva nişte fotografii, după care am şters mesajele. Şi ma gîndesc, că dacă îi spun ca eu nul folosesc, apoi, o să apară şi alte întrebări. Şi deodată îmi vine o ideie jenială în cap, şi-i zic.
– Sunt căsătorit… El se uită la mine cu o privire de asta care spune că răspunsu ia venit pe plac, şi zice.
– Înţeleg.

Peste 10 minute eu cu viza în mînă stau şi aştept să se pornească autobuzul spre Ierusalim. Timp de o ora cît aşteptam, nu am văzut pe nimeni din cei care au intrat după mine să fi ieşit din aeroport. Apropo, cei cu paşapoarte româneşti au trecut cu brio, şi cum mi-a explicat domnul cela, sunt foarte mulţi cetăţeni din Moldova, Ucraina şi Georgia care vin în Israel şi nu se mai întorc înapoi. De accea e nevoit să facă ceea ce face.

Cît timp aşteptam să se umple autobuzul, aşa lucrează ele aici, se pornesc atunci cînd toate locurile sunt ocupate. Doi tipi s-au apropiat de noi şi ne întrebă în limba rusă, dacă suntem din Chişinău. Am schimbat cîteva vorbe, au povestit că lucrează aici, şi dacă căutăm de lucru să le notez numărul de telefon. Am spus, nu, mulţumesc, suntem în vacanţă.

Mi-am dat seama abia după cîteva zile, cînd scriam textul, că tipii ar fi nişte agenţi îmbrăcaţi în civil. Suntem în Israel şi asta e ceva absolut normal aici.

Ne-am pornit, în mai puţin de o oră ajungem în Ierusalim.

Ferrara. Unde nu-i bicicletă, vai de picioare.

Călătoria noastră prin Emilia-Romagna continuă în tren spre Ferrara, unde vom lua la pas străzile urbei, şi vom încerca să ne lămurim cum a ajuns cel mai renascentist oraş din regiune să poarte titlul de capitala ciclismului în Italia.

Ferrara este cunoscută în Italia ca fiind oraşul cu cele mai multe biciclete şi asta pentru că avînd o populaţie totală de 133 de mii de persoane, în oraş sunt peste 130 de mii de biciclete, asta ar înseamna că pînă şi celor mai mici iubitori ai unui stil de viaţă sănătos le revine cîte un prieten pe două roţi.

Administraţia oraşului a reuşit să obţină ceea ce multe dintre oraşele lumii tot încearcă să facă, să popularizeze mersul pe bicicletă.  În 1991 doar 30,7% din locuitorii din Ferrara utilizau bicicleta pentru a circula, cea ce nu este deloc puţin. În acelaşi timp în Copenhaga – cel mai prietenos oraş cînd vine vorba despre biciclete erau 30%, şi în Amsterdam 27.8%.  Între timp în Ferrara s-a dezvoltat foarte mult infrastructura dedicată mersului pe bicicletă, au apărut sisteme de închirieri a lor, piste noi, parcări destinate, s-a ajuns pînă şi la micşorarea a unor impozite, astfel încît locutiorii să ajungă adevăraţi împătimiţi ai ciclismului. Astăzi 89,5% din populaţia oraşului merg pe bicicletă.

Eforturile orașului de a fi unul ecologic, verde, sunt vizibile în acţiunele întreprinse de oficialii din Ferrara prin încurajarea mersului cu bicicletă. În cadrul departamentului protecţiei mediului înconjurător a fost deschis chiar şi un „birou al bicicletelor”  care se ocupă de promovarea acestui mijloc de transport. Toate proiectele primăriei sunt orientate pentru a face din oras un loc cît mai atractiv.

La pas prin Bologna. Partea a doua. Socialita Anticapitalista.

În prima parte a articolului despre Bologna am menţionat că denumirea de „la rossa” derivă de la cărămizile roşii din care practic este construit tot centrul istoric dar şi de la orientarea politică de stînga a oraşului. Însă puţini ştiu că comunismul în Italia are rădăcini mult mai adînci. Bologna fiind primul oraş din Italia ce şi-a ales un consiliu urban comunist.

La primele alegeri legislative din ’46 după o perioadă de dictatură fascistă, partidele de stînga au avut un succes colosal, acumulînd 40 la sută din votul popular, aceştia fiind susţinuţi în mare parte de clasa muncitoare.  Tendinţa electorală era clară, Italia balansa pe muchie de cuţit între statele capitaliste şi blocul sovietic.

După asta au urmat Brigăzile roşii (Brigatte Rosse) care au avut drept scop să subminize structurile statale pentru a deschide drumul revoluţiei proletariate, operaţiunea Gladio pentru a descredita mişcarea socialistă care lua amploare în Italia. După care a urmat lovitura de stat, forţînd miniştrii socialişti să părăsească guvernul. Şi numeroase atentate teroriste organizate de ambele părţi pentru  a pune tensiune pe societate în lupta pentru putere şi orientarea politică a statului. Printre care cele mai răsunătoarea cazuri au fost, asasinarea liderului creştin democrat Aldo Moro şi exploziile de la Bologna.

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, marile partide ale deceniilor de după al doilea război mondial au dispărut. În 1991 Partidul Comunist Italian s-a divizat în două formaţiuni, Partidul Democrat de Stînga şi Partidul Comunist Reformator.