Săptămîna trecută m-am întors din Israel, unde am fost pentru cîteva zile de vacanţă. Ceea ce urmează, nu pretinde a fi o carte de istorie, un ghid turistic sau o încercare de a vă arată cum stau lucrurile aici. Sunt nişte notiţe, din prisma impresiilor făcute la acel moment.
După cîteva ore petrecute în aeroportul din Iaşi, unde am urmărit discuţia a doi „experţi” despre Cuba, Fidel Castro şi alte teorii conspirative, la final, am aterizat în aeroportul din Tel-Aviv. În 1973 el a fost redenumit în cinstea lui David Ben Gurion, primul prim ministru din Israel, şi unul dintre părinţii fondatori ai statului evreu. Acesta este cel mai sigur aeroport din lume, fostul şef de securitate a comunicat într-un interview că europenii sunt în urmă cu 40 de ani în materie de securitate. Şi asta am simţit-o pe propria mea piele.
Am ajuns primul la cabina unde se face controlul paşapoartelor, îl întind şi sunt întrebat dacă am mai fost în Israel. Nu am fost, dar am mai vrut, mă gîndesc eu şi zîmbind pe sub musteţe, răspund nu. La care doamna îmi spune să merg spre alt birou, îmi arată direcţia şi zice că paşaportul îl va trimite singură.
Citesc pe uşă ceva de genul immigration control desk. Nu e deloc de bine. Aşteptăm, eu, Dima şi încă vreo 15 tradiţionalişti cu paşapoarte moldoveneşti şi mari amatori de vin roşu turnat în sticle Gura Căinarului, care zburau cu noi în acelaşi avion, Iaşi – Tel Aviv. Toţi am fost întorşi de la controlul de paşapoarte şi direcţionaţi aici.
Unul cîte unul, cu interval de juma de oră intrăm pe rînd, au trecut 4 şi la toţi li s-a refuzat intrarea. Am ceva emoţii, trec eu. În faţa mea stătea un domn, care deodată începe să vorbească în rusă fără careva accent, cel mai probabil că este un descendent evreu din Uniunea Sovetică care a emigrat în Israel la începutul anilor ’90 cînd s-a prăbuşit sistemul.
Sunt întrebat de unde vin, cu ce scop, dacă am bani la mine, deţin sau nu locuinţă, unde lucrez şi dacă am neamuri în Israel. După care îmi cere să îi răspund cinstit la întrebări, nu aşa cum au făcut-o cei de dinaintea mea. Îmi cere telefonul şi începe să răsfoiască timeline-ul meu de pe Facebook, citeşte comentariu dupa cometariu, şi aşa la fiecare postare de a mea. Se uită lung, parcă o terminat. Deschide Viberul şi deodată mă întreabă.
– Folosiţi Viber?
– Da. Răspund eu fără a mă gîndi.
– De ce nu văd nici un mesaj? Unde este istoricul? Întreabă el. Şi eu îmi dau seama că nu utilizez viberul şi că l-am pus doar ca să trimit cuiva cîndva nişte fotografii, după care am şters mesajele. Şi ma gîndesc, că dacă îi spun ca eu nul folosesc, apoi, o să apară şi alte întrebări. Şi deodată îmi vine o ideie jenială în cap, şi-i zic.
– Sunt căsătorit… El se uită la mine cu o privire de asta care spune că răspunsu ia venit pe plac, şi zice.
– Înţeleg.
Peste 10 minute eu cu viza în mînă stau şi aştept să se pornească autobuzul spre Ierusalim. Timp de o ora cît aşteptam, nu am văzut pe nimeni din cei care au intrat după mine să fi ieşit din aeroport. Apropo, cei cu paşapoarte româneşti au trecut cu brio, şi cum mi-a explicat domnul cela, sunt foarte mulţi cetăţeni din Moldova, Ucraina şi Georgia care vin în Israel şi nu se mai întorc înapoi. De accea e nevoit să facă ceea ce face.
Cît timp aşteptam să se umple autobuzul, aşa lucrează ele aici, se pornesc atunci cînd toate locurile sunt ocupate. Doi tipi s-au apropiat de noi şi ne întrebă în limba rusă, dacă suntem din Chişinău. Am schimbat cîteva vorbe, au povestit că lucrează aici, şi dacă căutăm de lucru să le notez numărul de telefon. Am spus, nu, mulţumesc, suntem în vacanţă.
Mi-am dat seama abia după cîteva zile, cînd scriam textul, că tipii ar fi nişte agenţi îmbrăcaţi în civil. Suntem în Israel şi asta e ceva absolut normal aici.
Ne-am pornit, în mai puţin de o oră ajungem în Ierusalim. Continuă lectura
Călătoria noastră prin Emilia-Romagna continuă în tren spre Ferrara, unde vom lua la pas străzile urbei, şi vom încerca să ne lămurim cum a ajuns cel mai renascentist oraş din regiune să poarte titlul de capitala ciclismului în Italia.
Pentru mine marea înseamnă un fel de regăsire, un loc frumos unde sunetul valurilor şi mirosul sărat al apei îţi aduce lineştea sufletească. Probabil aţi privit cu toţii filmul Knockin’ on Heaven’s Door cu Til Schweiger în rolul principal, şi ţineţi minte dscuţia dintre Martin şi Rudi. Cei doi îşi îneacă disperarea în alcool şi Martin află că Rudi nu văzuse niciodată oceanul, şi începe săi descrie starea de euforie şi emoţiile trăite atunci cînd soarele arzător se retrage încet dincolo de linia orizontului, şi pune pe cer un spectacol strălucitor dintr-un portocaliu aprins. Păi aceleaşi senzaţii le am şi eu de fiecare dată cînd merg la mare, nişte clipe efemere ce nu pot fi exprimate suficient de bine în cuvinte, şi doar stîrnesc o dorinţă de a opri timpul în loc. Mi-ar plăcea să vorbesc mult despre mare şi apus, dar devin nostalgic atunci cînd o fac. Chiar dacă prefer marea, întotdeauna mi-am dorit să ajung pe malul unui lac alpin. În continuare vă invit să citiţi aici despre impresiile mele de călătorie la lacul Wörthersee.
Pentru că nu mi s-a întimplat pînă acum să vizitez vrio țară nordică, am decis să iau cîteva zile libere în februarie și să zbor în Danemarca. Am stat în Copenhaga, un oraș care mi-a lăsat o impresie foarte bună și amintiri frumoase. Aici veți găsi multe parcuri, spații verzi amenajate, clădiri istorice, alei pietonale pavate cu piatră și mulți bicicliști. Orașul seamănă ceva cu Amsterdamul și canalele lui, doar cu mai puțină lume pe străzi. 
Un alt blog de călătorii 